Veri fierbinti in conflicte inghetate November 6, 2008
Nu stiu de ce-mi sunt asa de dureroase si complicate anume verile de la o vreme. In augustul de anul acesta a fost razboiul din Caucaz, imediat dupa aceea m-am dus acolo si am vazut distrugerile, moartea si oamenii nenorociti – adica tot ce poate produce mai rau incrancenarea. Povestea am spus-o pe reporterspecial.blynx.ro. Cu o luna inainte de razboi fusesera indundatii in Transnistria, eu eram la Tiraspol si am vazut si acolo distrugeri si o saracie si mai mare decat aia dinaintea inundatiilor, care era oricum destul de mare.
Anul trecut, in vara, ma aflam tot in Transnistria. Eram cam singura – pe atunci nu aveam legaturi nici cu Dima Soin, nici cu Vanya Burgudji, nici cu Poriv si nici cu tiras.ru. Ma stiam doar cu Caraman, dar el nu era, la acel moment, in Tiraspol. Plecase in concediu – asa cum face toata lumea peste vara. Eram, asadar, cumva pe cont propriu. Venisem sa vad ce-i cu Transnistria asta, ce se intampla acolo si de unde se poate apuca. Ea, Transnistria dar mai ales subiectul, ca poveste jurnalistica.
“Vi ne metalisti?”
Foarte repede m-am imprietenit cu Alisa Bairamukova si cu Nadejda Domina, care atunci lucrau la “Okno v mir”. Impreuna am fost la un concert rock pentru pace organizat de OSCE, pe malul stang al Nistrului, la Vadul lui Voda. Au venit tineri si din Transnistria, si din restul Moldovei, s-a baut mult, s-a cantat si mai mult si s-a vorbit despre pace. Imi amintesc de ziua cand am sosit in statiune. Am luat din Chisinau un microbuz. Vazand ca vorbim in rusa, soferul ne-a intrebat, ca pe niste rusofoni cumsecade, daca nu cumva suntem metalisti (“Vi ne metalisti?”). Dupa ce a primit asigurarile noastre ca nu poate fi vorba de asa ceva, ne-a pus, la casetofon, muzica ruseasca, sentimentala. Eu m-am bucurat, dar baietii din grup au protestat slab: “Mergem, la un concert rock”.
… Asteptand in autogara gara de la Chisinau, ne temeam sa nu ne pierdem unii de altii
La Vadul lui Voda a durat o vreme pana sa fim cazati. Un baiat dintre cei din grup purta la mana o bratara din plastic, in culorile steagului transnistrean, iar o alta fata – o bratara acelasi model, dar in culorile steagului rusesc. Culorile sunt importante pe acolo. Imi aduc aminte ca atunci am notat toate astea si mi s-a parut ciudat ca tinerii aceia au venit totusi pe malul stang al Nistrului, sa vorbeasca despre pace, anume cu cei care voiau cumva sa desfiinteze lucrurile pe care acestia le pretuiau. Acum nu mi se mai pare chiar corecta evaluarea mea de atunci si nu mi se mai pare nici ciudat ca oameni care cred in lucruri diferite sa vorbeasca unul cu celalalt. Dupa ce am vazut Osetia, faptul ca oamenii cu pareri diferite pot comunica nu se poate sa mi se mai para ciudat – ci doar un lucru foarte bun atunci cand el se intampla.
… La Vadul lui Voda
In acea dimineata, noi, cei din Tiraspol, asteptam grupati pe iarba, cu bagajele langa noi. Eram destul de obositi, pentru ca ne trezisem foarte dimineata, si schimbasem doua microbuze ca sa ajungem pana acolo. Ceva mai incolo de noi fusesera aliniati politistii moldoveni, care aveau sa asigure “linistea si ordinea publica pe timpul manifestarii cultural-artistice…”, potrivit ordinului de serviciu, pe care probabil il primisera. Erau de trei feluri – politisti, carabinieri (omologii jandarmilor din Romania) si… civili. Adica tipi care, cel putin teoretic, ar fi trebuit sa se amestece in multime, nestiuti de nimeni si sa supravegheze sa nu se intample ceva rau. Dar si acestia fusesera aliniati laolalta cu “uniformele”, ba chuar in pluton distinct, sa se vada clar ca “astia sunt”. Complicat cu ceea ce Huntington a numit “mintea militara”. Daca insa mintea e atat militara cat si moldoveneasca, se vede treaba ca nu e tocmai fericita combinatia.
Pricntre “civili” s-or fi aflat si lucratori ai SIS, Serviciul de Informatii si Securitate al Republicii Moldova. Daca nu cumva totior fi fost de acolo. In orice caz, dupa ce si-au terminat instructia, lucratorii acestia civili au trecut pe langa noi, cei din Tiraspol si s-au uitat bine la noi. sa ne fixeze bine, in memoria lor de lucratori ai sistemului de securitate, fetele noastre de teroristi si separatisti. Sa stim clar ca suntem “in atentie”, asa ca sa nu incercam vreo smecherie, si mai ales sa nu incercam sa punem vreo bomba, ca nu tine, ne-au ginit. Eu oricum, in prima faza, cand se uitau asa fix la noi domnii de la securitate, am crezut ca au nevoie de ochelari si mi-am facut griji pentru sanatatea lor. Abia dupa aia mi-am dat seama ddespre ce e vorba, de fapt.
„Dar de ce nu scrie normal, in rusa?”
In rest, la Vadul lui Voda nu s-a mai intamlat nimic interesant. S-a baut mult, s-a cantat si s-a vorbit despre pace. Eu am avut ocazia sa fiu utila Nadiei si Alisei, la masa, pentru ca ele nu intelegeau ce scrie in lista de bucate si le-am tradus in engleza. Nici una din ele nu intelegea atunci o boaba romaneste, asa cum si eu puteam spune foarte putine lucruri in rusa. Nadia e ucrainanca, iar Alisa e jumatate cecena, jumatate rusoaica. „Dar de ce nu scrie normal, in rusa?”, s-a mirat Alisa in prima zi, cand a vazut lista de bucate, nemultumita ca nu poate alege in cunostinta de cauza. Atunci am vazut si eu ca normalitatea are mai multe fete. Pentru mine „normal” era sa scrie in romaneste. La intoarcerea acasa Nadia s-a enervat cumplit, pentru ca in autobuz Alisa, care se plictisea, a inceput sa se strambe in oglinda la sofer. Dupa ce i-a aruncat prietenei ei cateva privir ucigatoare, Nadia s-a intors catre ea si i-a zis indesat: „Uspakoishsya” (Potoleste-te!), dar Alisa, cand e pusa pe sotii, nu se linisteste cu una cu doua.
Blogul ucis
Am ajuns inapoi in Tiraspol duminica seara. Pe mail am gasit vesti de la unul dintre prietenii mei – un prieten cu care am avut intotdeauna o colaborare foarte buna si am facut proiecte minunate, chiar si intr-o perioada (de aproximativ doi ani!) cand am fost suparata pe el si nu ne-am vorbit. Il rugasem sa gaseasca o solutie pentru articolele mele despre Transnistria. Facusem si reportaje, luasem si interviuri, aveam o multime de material, dar gazeta la care lucram imi publica fie cu interziere, fie deloc corespondentele. La momentul acela erau mai interesante nu stiu ce scandaluri si oarecare mondenitati din Bucuresti, asa incat ce scriam eu din Tiraspol era considerat mai mult „umplutura” si aparea in ziar doar cand nu aveau altceva ce sa dea. Ii povestisem despre asta prietenului meu si el mi-a recomandat sa-mi fac blog. Ideea nu mi s-a parut nicicum – pe atunci Internetul nu insemna mare lucru pentru mine. Profesional, m-am nascut pe hartia de ziar si cu randurile de plumb, calde, in mana. Imi amintesc de una din noptile inceputului meu de cariera. Eram in Casa Scanteii (N-am putut niciodata sa-i spun Casa Presei, desi am inceput sa lucrez ca ziarist dupa 1989, in Sectia Gazete, pe un culoar foarte lung si aduceam, de la linotip, randurile de plumb, calde, infasurate in spaltul umed. Cred ca era 2 sau 3 noaptea. Imi amintesc de mirosul specific de plumb topit din sectie, de senzatia de somn cu care ma luptam si de faptul ca atunci a fost pentru prima data in viata mea cand m-am simtit la locul meu. Asadar, sa „ma dau pe Internet”, lucru pe care acest prieten al meu mi-l propunea oricum de foarta multa vreme, ma lasa cam rece. Dar, cum nu aveam alta solutie, i-am zis ca da, vreau blog (si cat de drag imi e acum blogul!).
Duminica seara aveam asadar blogul facut. Luni mi-am anuntat, despre asta, pe seful de la gazeta, care oricum imi zisese ca vrea sa vada proiecte facute, nu propuneri. Seful acela era un tip caruia i se potriveste apelativul „mic si-al dracu”. Era un tip probabil complexat de statura maruntica si care urla tot timpul, iar atunci cand nu urla vorbea indesat, ca sa arate ca are autoritate si ca emana forta. Avea un telefon foarte mic, care se vara in ureche si-l tinea tot timpul, ca sa zic asa, introdus aclo. Purta tricouri fara maneci (desi avea bratele subtiri) si umbla tantos, cu pieptul scos, capul foarte sus si bratele usor indoite. La mine nu ridicase vocea niciodata, imi vorbea in schimb foarte apasat. Eu aveam o senzatie de rau fizic, absolut de fiecare data cand trebuia sa interactionez cu el, pentru ca nu suport oamenii care-i constang pe altii, iar seful acela exact asta se pricepea de minune sa faca. In ceea ce-l priveste pe el, aveam sa-mi dau seama ca ma pandeste dupa un oarecare colt; nu de alta, dar i se parea ca as sti prea multe si ca as putea sa fiu la o adica (nu stiu care „adica”) periculoasa.
Asadar, i-am scris domnului acela (care numai „domn” nu poate fi numit) despre blog. I-am scris pe Messenger, el nu mi-a raspuns imediat, iar eu am inchis programul si m-am dus la treburile mele. Aveam programat un interviu cu cineva de la Obnovlenie (nu cu Sevciuk, el era in concediu – cu unul dintre adjuncti). Cand am terminat, m-am intors la Internet Cafe, si am deschis Messengerul. Seful acela cumplit imi raspunsese la mesaj – ma daduse afara si-mi cerea sa sterg blogul.
Schimbul de mesaje a aratat asa:
3:33:57 PM mihaonofrei: vreau sa va spun cate ceva
3:34:47 PM mihaonofrei: un coleg de la Imegine Romania (acesta este un ONG in care eu activez) mi-a citit materialele despre Transnistria si mi-a spus ca vrea sa faca un blog cu ele
3:35:05 PM mihaonofrei: asta s-a intamplan vineri seara
3:35:38 PM mihaonofrei: eu i-am spus ca in principiu sunt de aord dar sa vb cu Dvs.
3:36:03 PM mihaonofrei: n-am mai apucat, ca el a si facut blogul. Oricum presupun ca nu aveti nimic impotriva
3:37:05 PM mihaonofrei: http://transnistria.wordpress.com/
3:37:11 PM mihaonofrei: eu zic ca e un lucru bun
3:37:52 PM mihaonofrei: uitati-va
3:38:18 PM mihaonofrei: uitati-va pe el.
3:38:52 PM mihaonofrei: as vrea sa scrie ca undeva ca e partener si ziarul Atac – se poate?
3:39:40 PM mihaonofrei: si a doua intrbare – pot sa trimit pozele pe care le-am facut (sunt peste 200) pe blog?
3:39:53 PM mihaonofrei: Va rog sa-mi raspundeti
4:27:42 PM n_petre: mai intai, ai procedat gresit
4:27:52 PM n_petre: drepturile tale de autor ne sunt cesionate noua
4:28:00 PM n_petre: adica pulicatiei ATAC
4:28:17 PM n_petre: faptul ca materialele tale au fost publicate fara acordul meu acolo
4:28:23 PM n_petre: iti atrage actionarea in judecata
4:28:26 PM n_petre: imi pare rau
4:28:30 PM n_petre: dar asta este
4:28:43 PM n_petre: te rog sa predai legitimatia
4:29:00 PM n_petre: si sa faci specificatia pt toate materialele care apar oriunde ca sunt din ziarul ATAC
4:29:13 PM n_petre: altfel voi cere daune celor care detin blogurile
Legitimatia pe care a trebuit s-o predau la venirea in Bucuresti
6:34:06 PM mihaonofrei: cum doriti
6:34:13 PM mihaonofrei: oricum blogul nu era inca activ
6:34:17 PM n_petre: este activ
6:34:21 PM n_petre: l-am verificat eu
6:34:30 PM n_petre: si contine inclusiv materiale din ATAC
6:34:38 PM mihaonofrei: dar voi proceda asa cum ati cerut
6:34:44 PM n_petre: imi pare rau ca ati facut chestia asta fara a-mi cere permisiunea
6:35:08 PM mihaonofrei: pai contine numai materiale atac pentru ca in alta parte nu am publicat
6:35:23 PM mihaonofrei: dvs va comportATi oricum ca o usa inchisa
6:35:29 PM n_petre: 
6:35:30 PM mihaonofrei: pk
6:35:30 PM n_petre: ok
6:35:34 PM mihaonofrei: ok
… Si acreditarea de Transnistria, prima mea acreditare acolo, pe care inca o mai pastrez, desi, desigur, a expirat
6:35:45 PM n_petre: va astept la redactie pentru incheierea formalitatilor
6:35:56 PM mihaonofrei: am sa cer desfiintarea идщпгдгш ыш сфтв мштзкувфг дупшешьфешф
6:36:04 PM n_petre: ?????
6:36:10 PM mihaonofrei: ысгяу
6:36:10 PM n_petre: in ce limba ati scris?
6:36:17 PM mihaonofrei: scuze
6:36:30 PM mihaonofrei: intra caracterele chirilice
6:36:34 PM n_petre: ok
6:36:45 PM mihaonofrei: peste o saptAMAna si cateva zile vin in tara si predau legitimatia
6:37:58 PM mihaonofrei: va rog sa cautati si sa tineti la indemana lucrarea mea de disertatie pentru ca desigur vreau sa mi-o recuperez.toate cele bune
6:38:08 PM n_petre: ok
6:38:11 PM n_petre: numai bine
O insigna cu steagul Rusiei, cumparata de la un magazin de suveniruri din Tiraspol. Inca o mai am.
6:40:27 PM mihaonofrei: se mai poate vb cu dvs?
6:40:32 PM mihaonofrei: inteleg ca e tarziu
6:41:14 PM n_petre: poti oricand sa vorbim
6:41:19 PM n_petre: nu sunt chiar o usa inchisa
6:41:44 PM n_petre: ceea ce ma enerveaza este jocul pe la spate. daca nu ai inteles asta…..imi pare rau ca nu ne-am cunoscut mai bine
6:41:47 PM mihaonofrei: deci eu nu voi putea sub nici o forma sa-mi public intr-o carte reportajele care s-au publicat deja in atac?
6:42:00 PM mihaonofrei: de ce-m,i faceti asta?
6:42:28 PM n_petre: pentru ca ideea pe care am mers in aceasta echipa a fost de ECHIPA!
6:42:36 PM n_petre: fara decizii care sa afecteze redactia
6:42:51 PM n_petre: oare te-am tratat cumva ca fiind din afara echipei?
6:42:55 PM n_petre: sunt convins ca nu
6:43:23 PM n_petre: atunci cum de poti face asta cand stii pe pielea ta cat am luptat pt ziarul asta si cand fiecare cuvant din el a costat mai mult decat oricare cuvant din alt ziar?
6:43:43 PM mihaonofrei: ascultati-ma
6:43:52 PM n_petre: vorbim in bucuresti
6:43:59 PM mihaonofrei: eu nu am vrut sa fac sub nici o forma ceva raг ыш сфку
6:44:17 PM mihaonofrei: eu nu am vrut sa fac ceva rau si car5e sa afecteze redactia
6:44:40 PM mihaonofrei: si cred ca blogul asta nu a fost sub nici o forma ceva care sa faca rau cuiva
6:45:13 PM n_petre: pana cand vorbim in bucuresti….spune-i amicului tau sa scoata de pe blog textele sau sa blocheze blogul. altfel il dau in judecata
6:45:27 PM mihaonofrei: ideea a fost oricum, de a include si atacul in proiect eu am vrut sa merg alaturi de atac
6:45:32 PM mihaonofrei: da voi face asta
6:45:34 PM n_petre: daca pana maine mai vad chestiile alea acolo
6:45:49 PM n_petre: te asigur ca nu ii vor mai ramane bani nici sa treaca strada
Si o busola militara, cumparata de la acelasi magazin de suveniruri. Am daruit-o unui prieten, care e pasionat de “tot ce e verde si trage cu pusca”
6:46:37 PM mihaonofrei: oricum daca pe dvs v-a costat ziarul, sa stiti ca si pe mine ma costa proiectul asta mai mult decat va inchipuiti nu stiti ce foame fac aici. si cat de rau imi este
6:47:00 PM mihaonofrei: i-am scris deja sa blocheze blogul
6:47:06 PM n_petre: ok
6:48:38 PM mihaonofrei: mai doriti sa trimit vreo corespondenta?
6:48:47 PM mihaonofrei: a fost un concert rock pentru pace
6:48:53 PM n_petre: nu
Am incasat lovitura in plin. Senzatia era de rusine, ca si cum chiar as fi facut ceva rau, desi stiam foarte bine ca nu facusem, de durere si spaima. Exact in acea perioada incercam sa-i iau un interviu generalul Antiufeev, pe atunci seful serviciului secret din Transnistria si presam la MGB, ca sa-mi obtin raspunsurile. Clar, mi-era frica de cate ori ma duceam acolo, dar nu renuntatm, ca nu e in firea mea sa renunt. Mi s-a parut ca, daca am fost data afara de la gazeta, intr-un fel sau altul romanii ma lasa din mana, ca sa fiu arestata in Transnistria.
Cred ca sunt singurul corespondent pentru o zona de conflict, care a fost dat afara in timp ce se afla pe teritoriul respectiv si, mai mult, utilizand un sistem de comunicare atat de informal cum este Messengerul.
Mi-era ingrozitor de teama – atunci mi s-a parut ca poate sa mi se intample orice, sa fiu arestata sau chiar ucisa, pentru ca nu mai avea cine sa intrebe de mine, odata ce fermecatul acela de sef m-a aruncat cat colo, ca pe-o masea stricata, fara sa se gandeasca la consecinte. Ce pot sa zic – cat de cinic sa fii ca sa faci asa ceva: imi trimitea, pe Messenger, zambete, , in timp ce eu plangeam de nu mai vedeam tastele, din care cauza ii scriam din cand in cand cu caractere chirilice (de exemplu: „6:35:56 PM mihaonofrei: am sa cer desfiintarea идщпгдгш ыш сфтв мштзкувфг дупшешьфешф”).
Blogul a trebuit sa-l sterg cu mana mea, pentru ca, odata ce fusese construit, numai eu mai aveam parolele. Am facut asta seara, tot de la Internet Cafe si a fost mai mult decat puteam indura – am izbucnit intr-un plans cu suspine, de se uita toata lumea la mine, insa eram absolut incapabila sa ma opresc. Cand am apasat tasta „Delete”, m-am simtit ca si cum as fi fost obligata sa ucid o fiinta draga. Si acum pe Wordpress este, ca o rana anuntul: „Autorul si-a sters blogu”, pe care-l vad uneori cand tastez fosta adresa.
Unul din baietii cu care am fost la Vadul lui Voda purta la mana o bratara cu culorile steagului Transnistriei
Toata noaptea urmatoare am plans fara sa fiu capabila sa ma opresc. A doua zi, insa, am iesit din camera de hotel hotarata sa lupt si sa-mi refac din cioburi visul sfaramat. Si, de acolo din Tiraspol, de la Internet Cafe, ii trimiteam, sub forma unui mesaj e-mail, un teribil strigat de lupta sefului acela, teribil si el, care ma concediase.
Mesajul a fost acesta:
“Am sters blogul, asa cum ati dorit. Vreau insa sa va spun cateva lucruri. In primul rand nu sunt o persoana slaba sau usor de intimidat. Daca eram, nu ajungeam sa trimit corespondente din Tiraspol . Pe de alta parte, nu pot da la o parte pur si simplu faptul ca mi-ati intins o mana atunci cand am plecat in Ucraina si nu aveam unde sa transmit (desigur puteam sa dau la Mediafax , dar nu doream acest lucru). As prefera sa rezolvam situatia amiabil atunci cand vin in tara , pentru ca, desigur nu am de gand sa las lucrurile asa. Pe masura ce am capatat experienta in profesie, am inceput sa abordez subiecte din ce in ce mai dificile si delicate si m-am confruntat in repetate randuri cu restrangerea sau chiar cu suspendarea dreptului la libera exprimare. Va mai amintiti ca incepand de prima data cand am intrat la Dvs. in birou am spus ca doresc sa colaboram, dar am fost extrem de reticenta. Si mi-am mentinut aceasta atitudine reticenta pe tot parcursul perioadei care a urmat. Exact pentru ca ma temeam de o situatie de felul acesta, intr-o forma sau alta. Cumva am si formulat mesaje in sensul asta – am spus ca nu ma intereseaza banii, dar sa fie in regula cu articolele. De cele mai multe ori m-am intors cu spatele si am plecat cand parerile mele nu au mai coincis cu optiunile sefilor cu care ma lucrat, pentru ca mi s-a parut mai simplu decat sa intru in conflict. Acum insa sunt hotarata sa lupt, pentru ca miza este prea importanta ca sa abandonez. Vreau insa vad care este si pozitia colegilor din Imagine Romania – seful grupului mi-a transmis deja ca ma sprijina, iar Bogdan mi-a recomandat sa pastrez blogul si sa-l promovam. Ceea ce nu am facut. De asmenea alte cateva ONG-uri din Romania cu care am avut proiecte commune sper sa vina in sprijinul meu. Aici in Tiraspol contez pe sprijinul celor de la Okno V Mir si, poate, pe Proriv. In Chisinau, in afara Institutului de Politici Publice, mai sunt CReDo si inca alte doua proiecte care pot sustine demersurile mele. Si, bineinteles, daca lucrurile se complica pot raporta cazul unor organizatii neguvernamentale occidentale. Nu vreau totusi sa ajungem si unii si ceilalti in situatia de a irosi resurse si credibilitate, mai ales ca argumente si contraargumente se pot aduce si de o parte si de cealalta. In ceea ce priveste faptul ca suntem o echipa, concept despre care mi-ati vorbit atat de emotional ieri, vreau sa va spun ca nu a fost nici un moment asa. Dvs. aveti o masina frumoasa (s-o stapaniti sanatos si fie sa nu ajunga sa va stapaneasca ea pe Dvs.), siguranta financiara si posibilitatea de a-I constringe pe ceilalti, iar eu nu am nici macar un pat in care sa dorm – al meu personal. Dar, desigur, pot sa ma revolt impotriva constrangerii, ceea ce fac destul de des. Dvs. aveti conceptii nitelus cam elitiste, dupa cum am inteles citindu-va editorialele (de altfel excelent scrise) iar eu am optiuni clare de stanga. In ce priveste ceilalti membrii ai “echipei” – Ovidiu mi-a spus ca am viza de flotant acolo (la voi in redactie) si, cu alta ocazie mi-a zis sa sug p… Daca era un om normal din punct de vedere fizic, il pocneam. Cam asta e cu echipa. De altfel, am vazut ca si intre ei sunt destule frecusuri. Cam asta e… Inca ceva: aici in Tiraspol am anuntat deja ca nu mai fac parte din echipa Atac. Nu-mi raspundeti la mesaj, ca nu mai vreau sa ma conversez cu Dvs. pe Internet si oricum va scot din lista”.
O alta imagine din timpul concertul rock de la Vadul lui Voda
Azil politic
De arestat, in Transnistria nu m-au arestat. Desi tresaream la orice usa care se trantea, am mai ramas in Tiraspol inca opt zile, pentru ca speram sa obtin interviul cu Antiufeev. La MGB am mai fost de cateva ori. Generalul Antiufeev imi transmisese ca-i plac intrebarile mele (i le dadusem in scris) si ca vrea sa ne intalnim, nu si-a facut timp pana la urma sa ma primeasca.
Un coleg, dintre cei cu care vorbeam pe Messenger, s-a ingrijorat ca… as putea sa cer azil politic in Transnistria. El este nationalist si are parerea ca „separatistii” si „rusii” ar trebui, in orice caz fierti in ulei de rapita, calitatea a doua, daca se poate si refolosit. In schimb este langa mine ori de cate ori patesc ceva sau am nevoie de ceva, motiv din care imi este absolut drag, chiar daca foarte des ne certam din motive politice. Si acum, cand vorbim la telefon, sau pe Messenger ma intreaba daca n-am primit „cetatenia RMN” (RMN inseamna Republica Moldoveneasca Nistreana, adica Transnistria).
Sigur e ca dupa ce am fost data afara, gazeta la care lucrasem pana atunci nu a devenit mai buna, nu si-a crescut tirajul, si probabil ca nici sefului acela nu i s-a marit leafa sau… stiu eu, dimensiunea la pantofi. N-a devenit nici macar un jurnalist maii bun sau mai cunoscut decat era, dupa cum nici eu nu am „rupt gura targului” cu vreun subiect-bomba – si nici macar nu vreau sa fac asta. Legitimatia am predat-o imediat ce am ajuns in Bucuresti. A fost literalmente primul drum pe care l-am facut dupa ce am coborat din autobuzul care m-a adus din Moldova. Era inca vara, undeva pe la 6 dmineata, era cald – nu era soare, doar zapuseala – si eram nedormita. Am simtit ca-mi vine rau de la inima atunci cand iam dat plicul paznicului care sedea la intrarea in redactie. Am plecat mai departe, pe strada pe care nu trecea nimeni la ora aceea, rugandu-ma sa nu lesin – nu acolo. Si acum cand trec prin apropierea zonei unde s-a aflat redactia aceea (am inteles ca a fost desfiintata, dar nu stiu sigur) aproape de Gara de Nord, mi se taie picioarele si vreau cat mai repede sa fiu in alta parte.
In tot cazul, peste o vreme – se mai intaplasera inca si alte lucruri, despre care nu povestesc, pentru ca as lungi foarte mult istoria – seful acela a fost si el dat afara. Pentru el a fost mai rau – a cazut mai de sus decat mine. Cand am aflat asta, l-am sunat. Mi-a raspuns frumos, cu „Sarut mana”. Si eu tot frumos i-am vorbit, doar ca l-am intrebat daca a meritat sa-mi faca ce mi-a facut. A incercat sa-mi spuna ca nu el, a incercat chiar sa ma convinga de asta. I-am zis: „Va mai intreb odata daca a meritat – si nu trebuit sa-mi raspundeti mie; uitati-va in oglinda si raspundeti-va singur”. Si cu asta am incheiat convorbirea, urandu-i, ca de obicei, toate cele bune. Apoi am plans inca odata.
Bucuresti,
7 noiembrie 2008
Articole inrudite:
| Publicitate: | |
|
|
|