Amintiri din Moldova: Cum am fugit peste Nistru June 29, 2009

Continui să povestesc întâmplările prin care am trecut în vremea tulburărilor din Republica Moldova.

 

Un poliţist la marginea drumului

Scot din geanta câteva bomboane de ciocolată, doar ca să am ce face. Una o dau taxistului şi una o iau eu. Are gust de nisip umed. Radioul continuă să transmită acelaşi comunicat apăsător, iar noi continuăm să mergem în întâmpinarea înserării. Aştept să apară primii copaci – semnul că Transnistria e aproape. Dar câmpurile continuă să defileze pustii, în stânga şi în dreapta noastră. Moldova şi-a tăiat copacii, pentru ca locuitorii ei să aibă cu ce se încălzi în iernile bântuite de sărăcie ale anilor din urmă. Când trecem prin localităţi, şoferul încetineşte, iar mie mi se face şi mai frică. La un moment dat, ne face semn un poliţist. Eu nici măcar nu-l văzusem – încerc să nu mă uit pe drum, ca să nu dau de bănuit şi ca să nu mă sperii şi mai tare. Taxistul aproape că trecuse de el, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să-l luăm, eu nu apuc să mă dumiresc, că a şi început să dea înapoi. În momentul următor înţeleg şi mă cuprinde groaza. Spun că nu, nu trebuie, dar şoferul continuă să meargă în marşarier – lui îi era clar că dacă plecam mai departe fără să-l luăm pe poliţist, am fi dat de bănuit.

<!–[if !supportLists]–> <!–[endif]–>On dobrîi (e om bun), încearcă să mă liniştească.

Cele câteva secunde, până s-a oprit maşina, durează o veşnicie. Portiera se deschide şi poliţistul ne dă bună seara în limba rusă. Un val de adrenalină îmi trece prin inima şi asta practic mă salvează, pentru că durerea mă pironeşte de spătarul scaunului. Încerc să nu gem, dar probabil că mă schimb la faţă. Şoferul începe o discuţie cu poliţistul, poate în încercarea de a-i distrage atenţia de la mine, poate în încercarea de a-mi da mie posibilitatea să aflu mai multe informaţii, ceea ce m-ar fi liniştit. Încet-încet conştientizez sensul cuvintelor, ca ieşind dintr-o ceaţă mare, undeva pe un teren nesigur, dar măcar real. Poliţistul fusese convocat la Chişinău şi trebuia să ajungă urgent anume în acea seară, pentru că se anunţau noi demonstraţii.

<!–[if !supportLists]–> <!–[endif]–>Acolo studenţii se strâng din nou în piaţă, a spus el.

Abia ieşise din tură şi nu apucase nici să facă duş. Vag, lucrul acesta se poate constata şi olfactiv. Omul e nemulţumit şi îngrijorat pentru faptul că ar putea fi  nevoit să ridice mâna împotriva alor lui – la fel de săraci şi la fel de lipsiţi de speranţă ca şi el. Coboară din maşina noastră cam o jumătate de oră mai târziu, la o răscruce, mulţumindu-i şoferului şi urându-ne drum bun. Pe mine nu m-a întrebat nimic în tot timpul ăsta. S-a înnoptat şi începuse să plouă. Ne apropiem de Transnistria.

Graniţa

Este noapte şi a început să plouă. Noi suntem încă pe drum. Plouă repede, cu picături mari. Şoferul porneşte ştergătoarele. Ne apropiem de graniţa de la Nistru, unde există posibilitatea ca maşina să fie oprită şi pasagerul – verificat. Pasagerul – adică eu. Atunci totul s-ar termina, aş fi arestată. Încerc să mă gândesc ce va fi după ce trec graniţa – că o să fiu în siguranţă, între prieteni, că o să dorm liniştită, că mâine o să strau de vorbă cu Dima, la el în cabinet, la o ceaşcă de ceai care are gustul acela numai la Tiraspol (madlena lui Proust), că o să ies la fumat cu Radik şi la o bere cu Alisa şi Nadia. Că o să-mi petrec serile pe malul Nistrului. Că o să-mi fie frig, şi Alisa o să-l sune pe Saşa să-mi aducă un ceva de îmbrăcat: “Saşa, prinesti, pojaluista, sveter, u nas Mihaela opiati po letnii”. Că Denis (căruia noi îi spunem crazzy siski) o să-mi spună bancuri, în aşa fel încât să şi înţeleg poanta. (Nadia nu reuşeşte asta. A povestit de trei ori o anecdotă despre oţelari şi metalişti – rockeri – şi nici până acum nu mi-e clar care-i faza amuzantă).

Teama îşi face loc printre toate aceste gânduri. Ne apropiem de postul vamal „intern” al Moldovei. Daca e să se întâmple, aici ar urma să se întâmple faza cu verificarea. Două dintre activistele de la Prorîv, Alena şi Lera, au păţit-o odată. Se întorceau de la Chişinău şi au fost oprite de ofiţeri SIS în civil, care le-au verificat amănunţit bagajele, încercând să le intimideze. Dar atunci încă nu era război.

Taxistul mă întreabă dacă am paşaportul în regulă şi-i spun scurt că da, fără să precizez că e un paşaport românesc.

Deschid telefonul de Transnistria. Am semnal, dar ştiu că nu e bine să sun, pentru că aş fi imediat interceptată. Încep să mă întreb dacă Dima, pe care îl sunasem din Comrat, a înţeles într-adevăr că am probleme şi dacă n-ar trebui să-i dau cumva de veste că mă apropii de graniţă. Îmi vine ideea să procedez ca pe vremea când, în România, mă ocupam de subiecte legate de crimă organizată şi mă aflam în locuri periculoase. Pe atunci era cineva care ştia de mine – unde sunt şi exact ce am de gând să fac. Eu aveam în buzunar un mobil cu numărul fixerului pe apelare rapidă şi, la anumite momente precise, dădeam apel, ceea ce însemna că mă pregătesc să intru undeva, apoi că am ieşit de acolo. Mă gândesc că ăsta ar trebui să fie un cod universal, sau că, în orice caz, cel care primeşte apelul o să-şi dea seama despre ce e vorba. Sau măcar că sunt undeva, în preajmă. Postul moldovenesc unde riscam să fiu controlată şi, eventual, luată prizonieră, e din ce în ce mai aproape. Caut în agendă numărul lui Soin, şi îi dau apel. Las să sune o singură dată, apoi închid telefonul de tot. Şoseaua îmi apare ca un şarpe adormit, învelit de beznă. Ploaia a încetat, lăsând în aer o senzaţie de eliberare, ca de durere alinată de lacrimi. Şoferul încetineşte, chiar aproape de postul moldovensc. Închid ochii şi aştept să se termine totul. Aştept dezastrul. Nu se întâmplă nimic – trecem uşor, de cantonul, ale cărui ferestre nici măcar nu sunt luminate. Ne aflăm pe porţiunea dintre ceea ce înseamnă de fapt Republica Moldova şi Transnistria. Deja satrapii lui Voronin nu mai au cum să pună mâna pe mine. Ştiind că bip-urile trebuie să fie pereche (când intru şi când ies de undeva, când încep să fac un lucru şi când termin, când mă întâlnesc cu cineva şi când închei întâlnirea), redeschid telefonul şi-i dau lui Dima al doilea apel. Teama se risipeşte, şi chiar şi durerea pentru ce am lăsat în urmă – acum mă bucur că am scăpat dintr-un loc periculos. Mă gândesc că în câteva minute, când voi fi cu adevărat în siguranţă, voi putea s-o sun pe mătuşa mea, care nu ştiuse nimic de mine în vremea tulburărilor de stradă. Ajungem la postul de graniţă transnistrean. Grănicerul face semn maşinii să tragă pe dreapta şi ne spune să aşteptăm. Intru în panică. Dacă mă trimit înapoi? Iau mobilul şi îl sun din nou pe Soin. De data asta, îl sun de-a binelea, nu-i mai dau apel. Îmi răspunde cu o voce speriată şi obosită. Îi spun că sunt la graniţă, în partea transnistreană, şi că aştept verificarea documentelor. Mă întreabă dacă e vreo problemă şi-i răspund că aştept şi că sunt îngrijorată. Îmi spune să mă calmez, că n-o să fie nimic, şi dacă totuşi e ceva să sun. Mulţumesc şi închid. Realizez că Soin nu înţelesese de ce i-am dat apel. Probabil îşi imaginase că am căzut în mâinile oamenilor lui Voronin şi că cineva îmi verifică telefonul. Dar totuşi răspunsese atunci când l-am sunat. Grănicerul ne face semn să ne apropiem, verifică rapid documentele şi ne trimite la postul de Miliţie, unde completez formularul, fără nici un fel de întrebări suplimentare, apoi plecăm mai departe. Uşa Transnistriei se deschisese larg, mă înghiţise înăuntru şi apoi se închisese, sec, în spatele meu. Prin toată amestecătura de sentimente de până atunci, răsare, timid, un sentiment de siguranţă.

La Bender

 

că ne vedem mâine şi-i mulţumesc. „Bine, bine”, răspunde el râzând, apoi chiar înainte de a închide telefonul, foarte scurt: „Bravo”. Le telefonez apoi lui Burgudji şi mătuşii mele ca să le spun că sunt în Transnistria şi sunt bine. Adela mă întreabă când mă întorc acasă şi-i spun că nu nu ştiu. Atunci, vrea sî ştie dacă să-mi oprească pască şi-i spun că nu. „Biine”, replică dezamăgită. Mă pufneşete râsul, când îmi dau seama că a folosit această stratagemă ca să afle dacă voi lipsi mult timp. Şoferul mă lasă în staţia de unde urmează să iau microbuzul de Tiraspol. Unul chiar este gata să plece, aşa că urc, târând după mine bagajul greu. Maşina porneşte. Un miliţian se ridică de pe scaun şi-mi cedează locul, iar eu nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce diferenţă mare este între organele de pe cele doua maluri ale Nistrului.

Publicitate:  

Leave a Reply