Tiraspol: James Bond, pentru 50 de ruble nistrene June 9, 2007
În Transnistria istoria curge la relanti, iar atmosfera din Tiraspol este un amestec de republică sovietică, provincialism antebelic şi globalizare incipientă. Însemnele comuniste – secera şi ciocanul, steaua roşie – pot fi întâlnite peste tot. Există două statui ale lui Lenin – una în faţa Sovietului Suprem şi o alta în faţa Comitetului Orăşenesc. Dar cel mai cunoscut monument din Tiraspol este tancul sovietic.
La periferii, casele de cărămidă, cu gard de lemn şi grădiniţe de flori în faţă, construite dinaintea Războiului Mondial, îşi trăiesc o bătrâneţe tihnită, dar sărăcăcioasă. Bani pentru zugrăveli noi nu sunt, iar uneori nu se găsesc nici pentru repararea acoperiş ului. În centru firme luminoase şi colorate – LG, Nokia – vorbesc despre vremea globalizării, care va să vină, numai că s-a oprit un pic să se odihnească. Oraşul pare că a încremenit în timp, dar pe felii. Centrul teritorial – administrativ al regiunii Transnistria, nu prea este un oraş în care să faci turism. Am poposit acolo în urmă cu o lună, în drum spre Ucraina.
În Transistria se poate ajunge cu „marşrutka“ – microbuzul sau cu un tren de noapte. Am ales prima variantă şi, în drum spre destinaţie, am adormit buştean. La intrarea pe teritoriul lor, grănicerii separatişti, alarmaţi de paşaportul meu românesc, m-au dat jos să vadă mai clar ce e cu mine. Încă buimacă de somn şi călcând pe gât gramatica rusă regulă cu regulă, cu un număr minimal de cuvinte, ca un corigent scos la tablă, le zic că mă duc la Sovietul Suprem să fac nişte interviuri şi le arăt legitimaţia de presă. N-a fost bine – asta i-a făcut să-mi pună întrebări suplimentare. Cu pauze decinci secunde, de la o vorbă la alta am răspuns şi la acelea şi până la urmă m-au lăsat în pace. Încă o palmă de şosea şi suntem în Tiraspol. Nu trag la hotel, mă duc direct la Verhovnovo Soveta, unde îl caut pe Alexandru Achimovici Caraman, fost vicepreşedinte al guvernului separatist, acum consilier al deputatului Grigorii Stepanovici Maracuta. Caraman se enervează îngrozitor că i-am picat pe cap pe nepusă masă. Mă ceartă că n-am acreditare, şi-i promit că o să-mi fac. Mă mai ceartă şi că n-am dat telefon şi că nu i-am trimis articolele pe care le-am scris despre el, când mai fusesem la Tiraspol cu un an în urmă. Stau pe scaun liniştită, pe jumătate adormită şi aştept să-i treacă. Îmi spune că n-am cu cine să fac interviu – preşedintele separatist, Igor Smirnov o să mă refuze („îmi pare că este exclus“, mi-a spus Caraman), pentru că n-am acreditare şi nici translator, dar mai ales pentru că nu-i place să dea interviuri. Maracuta e plecat la Kiev pentru două zile, să se informeze cu privire la situaţia politică din Ucraina. Dar, şi evoluţiile de la Bucureşti sunt un subiect interesant pentru conducătorii de la Tiraspol. „Şi voi ce-o să faceţi cu Băsescu?“, mă întreabă Caraman. E, asta e deja un început bun îmi zic. Îi explic că, după părerea mea, politicienii vor continua să se certe între ei şi să nu facă nimic. „Aşa fac politicienii de peste tot: şi cei de la Bucureşti, şi cei de la Kiev, şi cei de la Moscova şi, cu tot respectul, domnule Caraman, sunt sigură că şi cei de la Tiraspol“, închei. Râde – la urma urmelor e moldovean, şi moldovenii nu se prea pricep să ţină duşmănie pe cineva. Un moldovean poate să-ţi ia gâtul pentru că aşa are ordin, dar nu poate să te duşmănească la nesfârşit. Cu voie de la Moscova sau nu, Alexandru Caraman crede că într-o zi Basarabia se va uni cu România, iar Transnistria va rămâne independentă sau va forma o uniune cu Belarusul, Federaţia Rusă şi Ucraina.
De la sovietul transnistrean m-am dus la Partidul Patriotic. Vladimir Neumoin, şeful filialei Tiraspol a Partidului Patriotic, fusese, nu demult, ucis în apropierea casei sale. Preşedintele partidului esteOleg Smirnov, fiul mai mic al preşedintelui separatiştilor. În sediul, situat nu departe de centrul oraşului, la etajul doi al unei clădiri, mai multe femei şi câţiva bărbaţi împătureau manifeste tipărite color pe o hârtie de calitate medie. Într-un colţ îndepărtat alîncăperii – poza unui bărbat cam de 50 de ani, cu o panglică de doliu. Colegii lui Neumoin, între care se aflau soţia şi fiica acestuia, nu au vrut să stea de vorbă cu mine.
O seară la cazinoul din Tiraspol
În Tiraspol se află uncazino, Sheriff. Localul este deţinut de cei mai puternici oameni de afaceri din Transnistria – Victor Gusan şi Ilie Cazmalî. A lor este şi echipa de fotbal Sheriff Tiraspol, la care joacă inclusiv fotbalişti romåni. Cazinoul este situat în centrul oraşului, nu departe de Sovietul Suprem, în faţa căruia se înalţă, ţanţoşă, statuia lui Lenin. În apropiere se mai afla barul Tupac şi clubul Menheten (scrise cu e „întors“). Spiritul american înfloreşte, perfid, chiar la picioarele liderului Revoluţiei Universale. Am ales să-mi petrec seara la Sheriff, în speranţa că aici voi lua contact cu lumea interlopă din zonă. Auzisem o mulţime de poveşti despre racheţi, spioni, traficanţi de arme şi foşti KGB-işti care mişună pe teritoriul fostei URSS şi, mai ales, în regiunile separatiste, deci mă aşteptam să fie o incursiune spectaculoasă. Firma colorată, anunţând cu litere chirilice: avtomaticeskie igri (jocuri automate), cu o ruletă imensă, desenată, pe care clipeau beculeţe şi cerberii de la intrare, musculoşi, în costume negre, cu căşti minuscule vârâte în urechi şi ochelari desoare, deşi se înserase, promiteau mult. Am intrat. Undeva în dreapta, la bar, câteva fete beau limonadă. Cazinoul e amenajat într-o fostă prăvălie. Uşa dintre camera din faţă şi următoarea a fost scoasă, pentru a se obţine un spaţiu ceva mai puţin meschin. Avtamaticeskie igri erau, de toate, patru. În postura de vedetă, indiscutabil, se afla o ruletă electronică, model destul de vechi – nu ştiu dacă de fabricaţie rusească sau nu, cert e ca jucătorii nu foloseau pistolul, ci jetoane, probabil foarte asemănătoare cu cele din Las Vegas. Mai era un Slot care, la fel cu suratele sale din toată lumea nu se oprea niciodată astfel încât să fie trei poze pe linie, un aparat pentru poker, iar în încăperea din spate – un Blackjack şi casa. Am cumpărat, cu 50 de ruble nistrene, o găletuşă cu 10 fise de joc şi m-am aşezat la aparatul de poker, ceva mai într-o parte, astfel încât să nu se poată apropia nimeni de mine fără să observ, iar eu să pot vedea tot ce se întâmplă în jurul meu. Nu ştiam să joc, dar am pus o fisă şi am început să apăs pe butoane. La ruletă – câţiva puşti în trening şi încălţaţi cu pantofi negri – moda raket – jucau încordaţi, fără să facă gălăgie. Se sfătuiau cum să mizeze. Vreo doi dintre ei păreau mai pricepuţi şi din cauza asta erau cei mai respectaţi de ceilalţi membri ai grupului. Unul şi-a aprins un trabuc. În următoarea jumătate de oră nu s-a întâmplat mare lucru – puştii de la ruletă au continuat să joace, iar eu să apăs pe butoane fără să pricep ce şi cum. Am pierdut toate fisele şi, din cauza ecranului colorat, îmi simţeam ochii obosiţi de parcă aş fi lucrat prea mult la calculator. Am înapoiat găletuşa la casă, iar în locul meu s-au instalat două fete. Din tonul febril al vocii şi din puţinele cuvinte înţelese am dedus că-şi spuneau: „Tu chiar eşti sigură că vrei să jucăm?“. În ce mă priveşte, episodul Casino Royalle – varianta Tiraspol se încheiase. Nu ştiu ce obişnuieşte să facă James Bond după ce merge la cazinou să întâlnească spioni şi traficanţi de arme, dar eu m-am dus la hotel să mă culc, maiales că nu găsisem niciunul, iar a doua zi aveam un drum lung de făcut. Ca să am ceva dulce dimineaţă, mi-am cumpărat o pungă de acadele „Sula“. Au fost gustoase, minus denumirea.A doua zi aveam să plec, lăsând în urmă o Transnistrie săracă şi fără speranţă, sub embargou, situată geografic şi politic între o Moldovă incapabilă să recâştige controlul asupra teritoriului separatist şi o Ucraina confruntată cu probleme etnice suficient de mari, ca să se scuture de Transnistria ca de un cartof fierbinte. Desigur, mai era şi Rusia – o Rusie protectoare, dar puţin interesată să pună ordine în afacerile Transnistriei, pe care o dorea ca pe un element de presiune numai bun să ameninţe stabilitatea regiunii, ori de câte ori poziţia Kremlinului s-ar fi clătinat în eternul joc politicostrategic dintre Est şi Vest. „Noi aicea tare slut trăim“, a rezumat, simplu, camerista de la hotel întreaga tragedie a oamenilor din acest teritoriu, disputat de interesele contradictorii ale unor străini. Când am plecat din Tiraspol, am văzut ce înseamnă de fapt embargoul. Am aşteptat autobuzul din faţa gării feroviare. Pe parcursul mai multor ore, în gară nu s-a mişcat o roată de tren. Un marfar cu vagoane ruginite zăcea, probabil de mult, pe o linie secundară, şi cam asta era tot. Parcă era o planetă pe care muriseră toţi. În Tiraspol opresc numaidouă trenuri – unul care vine şi altul care se duce la Chişinău.
Victimă colaterală
Două săptămâni, după incursiunea mea în Transnistria, parlamentul de la Tiraspol vota o lege pentru scutirea de impozit a oamenilor de afaceri, ce ar fi investit mai mult de cinci milioane de euro şi ar fi creat mai mult de 100 de locuri de muncă. Presa de la Bucureşti a comentat că, prin aceste reglementări, regiunea separatistă aspira la statul de paradis fiscal. Problema e că, atâta vreme cât regimul de la Tiraspol nu e recunoscut de comunitatea internaţională, legea nu ajută mai mult operaţiunile de spălare de bani, care oricum se derulează pe spaţiul respectiv. Toată afacerea pare mai curâ nd o răfuială internă, între preşedintele Smirnov şi patronii firmei Sheriff, regii neîncoronati, dar legitimaţi cu câteva gâturi luate, ai mediului de afaceri din zonă. Un mediu de afaceri concurenţial ar limita câştigurile, deci şi influenţa „şerifilor“ din Transnistria – şi probabil pe asta s-a mers, atunci când a fost votată legea pentru sprijinirea investitorilor. Iniţial, cei de la Sheriff, l-au susţinut şi finanţat pe Smirnov, la rândul lor fiind susţinuţi de serviciu secret, MGB (Ministerstvo Gosudarstveno Bezapasnosti – Ministerul Securităţii Poporului). Între timp, pe măsură ce s-au mai redus din resursele Rusiei de a păstra controlul asupra zonei şi, totodată de a-i proteja pe cei ce făcuseră jocurile, pe fondul temerii de eventualele consecinţe, şefii de la Tiraspol au început să se certe unii cu alţii. Sheriff nu-l mai susţine acum pe Smirnov, ci are propriul partid – Obnovlenie (Reinoirea). Vladimir Antiufeev, ministrul Securităţii, i-a suspectat, pe rând pe toţi ceilalţi că vor să distrugă Transnistria – şi pe Smirnov, şi pe Carman, şi pe Maracuta. Între Smirnov şi Camaran relaţia s-a stricat încă de acum vreo 10 ani, astfel încât ultimul a trebuit să părăsească postul de vicepreşedinte al guvernuluiseparatist. Pe actualul preşedinte al sovietului, Evghenie Sevciuc, nu-l înghite nimeni, fiindcă este angajatul firmei Sheriff şi o reală ameninţare la adresa poziţiei politice a celorlalţi şefi. „Obnovlenie“ a fost acuzat că vrea să instaureze dominaţia oamenilor de afaceri în mica republică separatistă. Ceea ce-i tine totuşi împreună pe aceşti oameni, este teama de consecinţele unei despărţiri. Daca republica s-ar destrama, ei s-ar găsi în poziţia dea răspunde pentru faptele lor (în faţa Occidentului) fie pentru eşecul lor (în faţa protectorului de la Răsărit). Ambele situaţii sunt cel puţin incomode pentru oricare dintre cei menţionaţi.Puţin după ce a fost votată legea investitorilor am pornit din nou la drum spre Transnistria, unde speram să mă lămuresc mai clar cine cu cine şi pentru ce se ceartă. Am fost oprită la graniţă de un „nacealnic“; separatistul nu a vrut sub nicio formă să mă lase să trec. Motivul aveam să-l aflu încă o săptămână mai târziu: mă nimerisem pe acolo în aceeaşi zi cu o delegaţie a ambasadei americane la Chişinău, pentru care existau indicaţii clare să nu fie lăsată să intre în Transnistria. Americanii au anunţat incidentul abia la o săptămână după ce s-a petrecut, iar eu am înţeles că fusesem pur şi simplu victima colaterală a unei acţiuni de guerilă diplomatică, Rusia a vrut să-şi arate muşchii nistreni în fata americanilor. Înainte de a mă expedia înapoi la Chişină u, grănicerii separatişti m-au întrebat cum se trăieşte acum în România. Oamenii aceia, care respectau indicaţ iile „nacealnicului“ (şeful) şi mă trimiteau înapoi, îşi doreau pur şi simplu o altă realitate, decât cea căreia i-au căzut prizonieri – acum dominată de o atât de mare sărăcie, încât nici mecanismele constrângerii nu mai funcţionau. La fel ca şi mine, grănicerii separatişti erau victime colaterale într-un război, pe care la un moment dat îl crezuseră al lor.
Articole inrudite:
| Publicitate: | |
|
|
|
Very interesting blog, i have added it to my fovourites, greetings
thanks useful
maiales adica MAI ALES ……Doamna /d-soara ziarist mai ales se scrie dezlegat ….