Republica Moldova, între un agresor şi un ocupant – sau conflictul cu propria identitate July 5, 2009

Roman Konoplev, un politolog care, oricum s-ar îmbrăca o să fie mereu în pantaloni scurţi

Într-un comentariu postat cu ceva vreme în urmă pe blogul meu, Roman Konoplev îmi atrăgea atenţia că România are parte de acelaşi tip de comportament al Republicii Moldova ca şi Rusia în anii ’90, când cântecul la modă era “Afară cu ruşii ocupanţi”. Roman îmi scria asta î nainte de tulburările de la Chişinău. În aprilie deja, Voronin acuza România de agresiune şi de a fi conspirat împotriva statalităţii moldoveneşti. Într-o altă discuţie, Konoplev îmi vorbea, referindu-se tot la cazul Moldova, despre “complexul valorilor incomplete”, ceea ce noi, în România, numim “zelul neofitului”, pentru a descrie atitudinea cuiva care, de exemplu, după ce se converteşte la Islam respectă tradiţiile musulmane cu mai multă stricteţe decât islamicii din naştere. “Ei au devenit mai nationalişti chiar decât românii”, îşi încheia Roman argumentaţia, revenind la cazul Moldova.

La o discuţie despre războaiele din trecut şi viitorul nesigur al regiunii, deputatul transnistrean Grigori Mărăcuţă îmi explica de ce sunt transnistrenii românofobi: “În ’41 – ’45 pământul acesta a fost sub protectoratul României. Şi atunci (…) multe nebunii au fost făcute, mulţi oameni au fost omorâţi. Oamenii fugeau de la români şi se duceau la fascişti (…) să se jeluie (…) Mulţi, sute şi mii de oameni au fost omorâţi, împuşcaţi, înecaţi în Nistru pentru nimic, numai (pentru că) noi nu am trăit la un loc, din ’18 până-n ’40 cu România, aşa cum a trăit Basarabia, dar am fost (…) comunişti – trăiam în Uniunea Sovietică”. Ceva mai de curând, politologul Oleg Cristal, din Chişinău, îmi vorbea despre faptul că memoria colectivă din Republica Moldova păstrează imaginea jandarmului român din perioada interbelică – “o persoană brutală, care pedepesea pe nedrept moldovenii”.

La începutul acestui an, Masleniţa şi Mărţişorul s-au sărbătorit împreună la Tiraspol

Pe de altă parte, basarabenii refugiaţi în 1945 peste Prut, devenit graniţa a României în urma pactului Ribentropp – Molotov, au ca stereotip de reprezentare imaginea soldatului rus, care le confiscă abuziv bunurile (davai ceas, davai palton), violează femeile şi împuşcă bărbaţii, de obicei făptuind toate acestea în stare de ebrietate. Nu ştiu dacă acelaşi stereotip există şi la populaţia din stânga Prutului, el ar putea fi prezent la populaţia de vârstă foarte înaintată şi probabil este mult atenuat la populaţia de vârstă mijlocie, ca urmare a convieţurii cu etnicii ruşi în condiţii de normalitate şi chiar de bunăstare în perioada Uniunii Sovietice. Stereotipul acesta de reprezentare l-am întâlnit, în orice caz, în Caucaz, la un grup de muncitorii azeri, care se întorceau din Turcia. Era în perioada agresiunii militare a Gruziei în Osetia de Sud, interveniseră forţele ruse de menţinere a păcii şi situaţia era stabilă din punct de vedere militar. Pe fondul propagandei care s-a făcut în jurul acestei nenorociri, însă, constructorii azeri despre care vorbesc erau speriaţi că ar putea fi opriţi de ruşi, “buzunăriţi” şi ar putea pierde burma de agoniseală pe care o aduceau acasă. Ajunsă la Tskinval, unul dintre primele contacte l-am avut cu forţa rusă de menţinere a păcii din oraş, prilej cu care am constatat că militarii ruşi nu se deosebesc cu nimic de cei români, nici prin comportament, nici prin proceduri şi nici prin raportarea la ordine şi superiori. Cu alte cuvinte, sunt membrii unei forţe armate regulate moderne, nu o bandă de tâlhari.

… În vreme ce pe malul drept al Nistrului, chestiunea identităţii provoacă demonstraţii în masă şi pogromuri

Revenind la cazul Republicii Moldova, este evident că istoria complicată a acestei regiuni, sărăcia generatoare de radicalism a populaţiei, lipsa de experienţă în ce priveşte democraţia şi instituţiile insuficient consolidate o recomandă ca un mediu propice pentru propagandă şi discurs politic dezechilibrat. Ceea ce se şi întâmplă la moment.

În această regiune, aflată sute de ani la graniţa Imperiului Rus, trăiesc atât etnici slavi (ruşi, ucrainieni), cât şi etnici români. Administraţiile s-au succedat, dar fie că au fost de partea românească, fie de partea rusească, ele au făptuit în mod egal abuzuri împotriva populaţiei din ambele etnii. În Transnistria au o vorbă: “Beliie idut, krasnie budut sideti; krasniie idut, beliie budut sideti” (Vin albii, roşii vor sta în închisoare; vin roşii, albii vor fi închişi). Ca urmare al acestui comportament perfect similar al autorităţilor care au administrat de-a lungul timpului regiunea, de pe teritoriul actualei Republici Moldova, s-au refugiat, de-a lungul istoriei valuri de locuitori, persecutaţi aparent din motive etnice, dar de fapt, pentru că statul care deţinea această regiune să poată controla teritoriul aflat la graniţa sa. Aceşti refugiati au migrat atat spre vest (România), cât şi spre est (actuala Ucraină, fostă Uniunea Sovietică, fost Imperiul Ţarist). După marea represiune stalinistă, Uniunea Sovietică, statul în componenţa căruia se afla la moment actuala Republică Moldova, a înţeles că reprimarea populaţiei nu este eficientă şi a permis locuitorilor să-şi desfăşoare existenţa cât de cât normal (în condiţiile care erau posibile atunci). Îmi amintesc că bunicii mei aveau rude în Chişinău şi uneori primeau de la aceste rude “chemare” şi călătoreau acolo – ei spuneau despre asta: “Plecăm la ruşi”, deşi discuţiile cu aceste rude se purtau întotdeauna în limba română. Bunicii mei, care s-au refugiat peste Prut în 1945) nu au ştiut niciodată limba rusă.

Această linişte oarecum impusă, dar în mod cert benefică pentru regiune, care a cunoscut o perioadă de dezvoltare în vremea Uniunii Sovietice, a fost spulberată de valul de nelinişti de la începutul anilor ’90. Administraţia statului nou-apărut, Republica Moldova, nu a ştiut să gestioneze profilul multi-etnic al populaţiei şi a înlocuit propaganda comunistă cu propaganda naţionalistă. A urmat războiul de la Nistru, apoi îngheţarea conflictului, iar împreună cu acest îngheţ, a fost lăsată neclarificată problema identitiăţii naţionale a moldovenilor. Sunt români, sunt ruşi sau ce altceva sunt moldovenii? În legătură cu recensământul din 2004, s-a vorbit despre presiuni făcute asupra populaţiei, ca să se declare moldoveni. Presiunile s-ar fi făcut atât asupra vorbitorilor de limbă română, cât şi a locuitorilor de etnie slavă, ruşi şi ucrainieni. Este trecută într-un plan cu totul îndepărtat chestiunea găgăuzilor, locuitori din sudul Moldovei, vorbitori ai unei limbi turcice, cu toate că şi în această regiune au existat tendinţe separatiste. Din toate aceste motive, sunt mai puţin de acord cu ce îmi spunea Roman Konoplev despre complexul valorilor incomplete de care ar suferi societatea din Republica Moldova. Mai curând, această naţiune este incapabilă să-şi accepte destinul de spaţiu spiritual de tranzit între popoarele slav şi român şi, ca orice naţiune tânără, se teme de viitorul pe care i-l rezervă destinul. Profesorul Dan Dungaciu spunea că Republica Moldova nu poate fi stabilă decât conjunctural, pentru că se află într-o regiune de tensiuni geopolitce. Nici cu asta nu sunt de acord. Republica Moldova va deveni stabila ea însăşi (sama po sebe) atunci când va reuşi să-şi accepte identitatea dublă, în egală măsură română şi slavă. Până atunci, statul moldovean va balansa haotic, îndreptându-se când împotriva unui imaginar ocupant rus, când împotriva unui fals agresor român, reprimând propria populaţie şi generând el însuşi instabilitatea căreia este în pericol să-i cadă victimă.

Publicitate:  

Leave a Reply