Transnistria

El e Bobita, catelul meu, care latra foarte tare de fiecare data cand ma aude vorbind la telefon ruseste. Sa fie pentru ca este rusofob, sau din cauza accentului ingrozitor cu care vorbesc aceasta limba?

Vara, aşa cum se ştie, mi-am petrecut-o în Transnistria, la Tiraspol. De fapt, am stat până la începutul lui august acolo. Spre sfârşitul lui iulie rămăsesem la modul sever fără bani şi trăgem de fiecare rublă. Pentru că nu-mi iau niciodată portofel şi port banii mototoliţi, prin buzunar, una dintre bancnotele de o rublă s-a rupt. Cu o rublă nistreană nu poţi să faci mare lucru – o călătorie cu marşrutka este două ruble şi 50 de copeici, iar o pâine costă 2,80 ruble. M-am dus la magazinul de produse alimentare (ei le numesc “producktî”), am cumpărat pâine şi încă ceva de mâncare, am dat să plătesc şi am scos şi rubla distrusă. O mai nimerisem de câteva ori, dar nu mă înduram s-o arunc, şi nici aşa s-o dau nu-mi venea. I-o arăt vânzătoarei, o tânără până în 20 de ani.

- Uitaţi-vă ce am făcut! Asta e bună de aruncat, nu?

- Ba nu, mi-a răspuns ea. Dacă o lipiţi, o să fie “normal” (vse budet normalino). Am eu scoci.

I-am plătit ce cumpărasem, apoi ea s-a apucat să lipească bancnota. A durat câteva minute, timp în care m-am uitat la ea. Mi-a trecut prin minte că trebuie să ştii cu adevărat ce e sărăcia, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie să fii o persoană cu totul specială ca să te chinui, minute bune, să lipeşti o rublă, lângă care oricum mai trebuie să pui ceva, ca să poţi cumpăra fie şi cel mai ieftin lucru. Ca de atât de multe alt ori m-am gândit că Transnistria merită o soartă specială şi, ca o continuare a acestor gânduri, i-am spus:

- Mi-aş dori foarte mult ca situaţia de la dumneavoastră să se normalizeze.

Ea şi-a ridicat ochii spre mine:

- Şi noi ne-am dori asta.

Mi-am luat rubla, am mulţumit şi am plecat. Deşi nu prea mai aveam bani, am decis să păstrez bancnota reparată, pentru că m-am gândit că o să-mi poarte noroc. În Transnistria oamenii încă îşi mai dau seama că sunt străină, pentru că am un accent ciudat, atunci când vorbesc limba rusă, dar toată lumea îmi spune că ăsta e farmecul meu, şi că un accent mai deosebit se reţine.

Astazi, 2 septembrie, este ziua Transnistriei. Din Bucuresti, le doresc toate cele bune prietenilor mei de pe malul stang al Nistrului.

Iata si cateva poze din Tiraspol, centrul administrativ al regiunii:

Cei care mă cunosc ştiu că îmi place foarte mult limba rusă, deşi nu vorbesc întrutotul corect. Am învăţat rusă de una singură. Chiar dacă am făcut 11 ani în şcoală şi chiar dacă în liceu am ajuns până la Olimpiada pe Municipiul Bucureşti, tot nu eram în stare să vorbesc. Pe urmă, în Moldova a început războiul civil, iar eu, un tânăr jurnalist, la început de carieră am mers la faţa locului. Nici atunci nu am învăţat ruseşte, pentru că încrâncenările erau mari, oamenii din Moldova vorbeau cu mine numai româneşte, iar dacă vorbeau “amestecat” (rusă şi română în acelaşi timp), făceau în aşa fel încât tocmai să nu înţeleg.

În aprilie 2007, am mers în Transnistria şi Ucraina. În Transnistria am vorbit cu Caraman, care mi-a spus că altă dată când mai vin să mă acreditez, altfel nu mai stă de vorbă cu mine şi cu Soin, care nici nu s-a obosit să-mi citească legitimaţia. Cu Carman am vorbit româneşte, cu Soin – în engleză. După asta, am plecat la Kiev, iar când m-am întors, aveam o stare, de parcă m-aş fi îndrăgostit. Îi ascultasem pe Liube şi Gazmanov, în capitala Ucrainei, cu castanii înfloriţi şi oamenii calzi, cu soarele şi catedralele Mihailovsk şi Sofiiskaya, privind de secole una catre alta, peste piaţa din centrul istoric, cu zăpada mieilor, pe care în acel an la Kiev am prins-o, asortată cu friguleţ, umezală, şi un pui de tremurat în jacheta subţirică pe care o aveam pe mine în acea călătorie. Kievul s-a aşezat firesc în sufletul meu pentru totdeauna. Acolo, pe malul Niprului, am vorbit numai rusă şi atunci a fost de fapt, pentru prima oara când am putut să spun şi să înţeleg ce mi se spune în această limbă. Probabil că pe vremea aia eram pur şi simplu în starea în care să mă îndrăgostesc şi este bine că m-am îndrăgostit de un oraş şi nu de un om, pentru că oamenii te dezamăgesc.

Câteva luni mai târziu reveneam la Tiraspol şi, pentru a doua oară în viaşă mă îndrăgosteam de un oraş. Acum Tiraspolul înseamnă pentru mine nu doar un loc frumos, ci – mai ales – prietenii pe care mi i-am făcut acolo. Iar limba rusă  totdeauna îmi aminteşte de ei, de prietenii mei, pe care nu-i smt niciodată departe, ci mereu aici, lângă mine, oriunde ar fi acest “aici”.

Pentru mine, limba rusă înseamnă mai ales aceşti prieteni şi relaţia caldă cu ei. Înseamnă Roman Konoplev şi cântecul pe care mi l-a cântat la primul interviu făcut cu el. Înseamnă felul frumos în care cântecul acela şi vocea lui Roman s-au integrat, înseninând discuţia despre politica întunecată şi cu multe semne de întrebare a regiunii. Limba rusă mai înseamnă Maxim Mişcenko, deputatul rus care îmi răspunde la telefon şi la întrebări indiferent dacă se află la Moscova, în drum spre Bruxelles sau oriunde în altă parte a lumii. Mai înseamnă limba rusă pentru mine răbdara cu care Ivan Burgudji îmi explica expresii şi cuvinte pe care nu le înţeleg, iritarea lui Şevciuk, care, la primul interviu s-a simţit hărţuit, pentru că nu-l lăsam să-şi ducă ideile până la capăt şi-i puneam mereu alte întrebări, emoţia lui Burla, care înainte de a începe interviul m-a întrebat: “unde aveţi de gând să mă chinuiţi?”, Radik de la Lenta PMR, care luminează fiecare dimineaţă cu o glumă bună, Soin, ale carui glume nu sunt totdeauna reuşite şi blândeţea cu care îmi vorbea la telefon înainte de primul direct, când eram ruptă de oboseală, pentru că nu dormisem de două zile şi disperată, pentru că ştiam că oricum n-am să înţeleg ce spune când o să fim în emisie. Mai  este şi deputatul Grigorii Mărăcuţă, cu care vorbim şi rusă şi română, amestecat, şi care mă bate la cap să mă mărit, dar neapărat cu cineva din Tiraspol şi Vasilii Kaliko, însărcinatul pentru drepturile omului, cu care discutăm politică, la o ceaşcă de ceai cu bomboane de ciocolată – micul meu păcat de supraponderală, promovată recent la vârsta a doua. Este limba rusă şi vocea dragă a lui Konstantin Kociev, oficialul de la Tskinval, pe care nu l-am întâlnit niciodată, dar care îmi răspunde mereu la întrebări – fie şi “medlenno” (încet), atunci când nu pot să înregistrez. Fariza şi nopţile sfâşiate de împuşcături, la Tskinval, imediat după război înseamnă tot limba rusă. Fatima, sora Farizei şi slujba de la biserică, tradusă de ea din osetină în rusă pentru mine şi în limbajul semnelor pentru prietena surdo-mută a Fatimei este o altă amintire dureroasă şi caldă pe care tot limba rusă mi-a dărut-o.

Aceste amintiri înseamnă pentru mine limba rusă – sau şi asta. Sigur că ştiu şi înjurături. Primele le-am învăţat de la Nadia şi Alisa şi ele erau o formă de a-mi descărca furia, pentru că fusesem dată afară de şeful meu din România, în 2007, pe când mă aflam la Tiraspol. Cred că pe el îl înjuram, atunci când repetam, conştiincioasă tot ce-mi spuneau fetele. Probabil că înjurăturile sunt singurele lucruri pe care ştiu să le spun, respectând toate regulile gramaticii ruse, pentru că le-am primit prefabricate. Toate celelalte fraze şi propoziţii le-am compus greu, chinuittor, la capătul multor nopţi de nesomn, căutând în dicţionare şi pe fişiere audio, comparând oprtografii şi culegând literă cu literă de pe Yandex caracterele ruseşti. Nopţi la capătul cărora învăţam, poate cinci cuvinte şi expresii noi, mi se părea că ochii îmi sunt înfipţi direct în creier si nu mai răspundeam la nici o întrebare, pentru simplul motiv că nu mai puteam auzi nimic după orele de stat cu căştile pe urechi si nici nu mai aveam putere sa vorbesc.

Dl. Voronin nu a trebuit să facă eforturile astea. Dumnealui vorbeşte limba rusă nativ, pentru că a copilarit într-o zonă multiculturală. Dumnealui nu face greşeli de gramatică atunci când vorbeşte ruseşte, indiferent dacă înjură sau nu. Cu toate astea, tot ce spune dl. Voronin sună vulgar, chiar şi atunci când nu înjură – mai vulgar decât ceam mai flagrantă greşeală gramaticală. Poate pentru că nu am reuşit să învăţ ruseşte ca lumea mi se pare că, atunci când vorbeşte dl. Voronin, o face cu aroganţa unui ştab stalinist pentru care toţi ceilalţi sunt nimicuri. Viaţa lor nu poate conta, ei au un singur drept – să tremure în faţa ştabului stalinist care este Vladimir Voronin. Aşa mi se pare mie, desigur pentru că nu ştiu bine limba rusă. Cei ca Vlad Filat, care nu înţeleg asta, sunt ameninţaţi (cum altfel?) tot în stil stalinist: “avem metodele noastre pentru tine, băiete”. Dl. Voronin este în mod esenţial lipsit de respect, pentru că este produsul unui sistem totalitar, a cărui esenţă a fost chiar lipsa de respect – pentru individ, ca şi pentru reguli. De aceea, tot ce spune dl. Voronin suna vulgar, dezonorant, profanator. Sună ca o înjurătură, chiar şi atunci când nu este o înjurătură. Esenţa unui sistem totalitar este dezonoarea şi aceasta este şi esenţa dlui Voronin ca individ. Dl. Voronin dezonorează chiar şi limba pe care o vorbeşte – indiferent că este rusă, română sau orice altceva. Când ascult ce spune dl. Voronin, o senzaţie de lucru murdar mi se strecoară, perfidă, în suflet. Iar dacă vorbeşte în limba rusă, mi se pare că murdăreşte cumva amintirile pe care le am despre oamenii dragi cu care am vorbit ruseşte. De aceea, fac un apel: vă rog, dacă se poate, să-l oprească cineva pe dl. Voronin din vorbit limba rusă. Omul ăsta înjură chiar şi atunci când nu înjură, iar eu vreau o soartă mai bună pentru dragele mele cuvinte ruseşti, pe care le-am învăţat atât de greu.

Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă la Chişinău. Pentru ce atâtea negocieri, cine cu cine, cum şi, mai ales, ce o să fie până la urmă. Totul pare o telenevovelă cu episoade care se tot repetă şi în care actorii se agită foarte mult şi dau importanţă unor nimicuri, de dragul de a crea impresia acţiunii.

Dacă am văzut că s-a făcut timpul să mai pun ceva nou pe blog şi de pe Internet nu-i chip să pricep ce-i cu Moldova, am început să dau telefoane. Am nimerit întâi la Nicolae Andronic, care m-a băgat într-o ceaţă mult mai deasă decât înainte: mi-a explicat ceva, cu voturi dintr-o parte, care trec în altă parte, cu socoteli, dar mi-a explicat într-un fel de am înţeles că nu-i e clar nici lui, aşa că până la urma a trebuit să-l las în pace. Tot ce mi-a rămas din discuţia cu el e că „Unii vor să ia puterea şi nu pot, şi ceilalţi nu vor s-o deie”, dar nu prea au încotro.

Am mai căutat ce-am mai căutat pe Internet şi, cun nu mă descurcam, a doua zi l-am sunat pe Aleksandru Caraman, de la Tiraspol, care zice că ştie tot ce se poate despre Moldova şi moldoveni şi că a prezis din timp câte voturi va lua Partidul Comunist. Când l-am prins la telefon, Carman era la volan şi, cum ştiu că Miliţia i-a atras odată atenţia pentru exces de viteză, n-am vrut să-l ţin mult de vorbă, aşa că i-am luat următorul interogatoriu năpraznic:

-          Când să vă sun?

-          Mâine, pe la 9.

-          Sunteţi bine?

-          Până când, da…

-          Mulţumit? (El şi-a schimbat de curând slujba şi nu mai suntem nici unul din noi la vârsta la care schimbările se fac cu uşurinţă)

-          Până când, da…

-          Sănătos? (Că tot vorbeam de vârstă…)

-          Până când, da…

-          La Tiraspol e totul bine? (În varaă, şeful de atunci al Parlamentului, Evghenii Şevciuk, şi-a dat demisia şi au fost destul de multe rumori pe tema asta)

-          Până când, da…

-           Nevasta vă iubeşte? (El o iubeşte foarte mult, din câte am înţeles)

-          (Râzând) Până când, da…

-          Atunci, vă sun mâine. La revedere…

-          La revedere…

A doua zi m-am ţinut de cuvânt şi am sunat. Caraman nici nu se aştepta la altceva – ne cunoaştem prea demult ca să nu ştie că de mine omul se izbăveşte greu, sau mai bine spus „voobşce niet”. L-am întrebat cum e cu Moldova şi mi-a dat aceleaşi explicaţii complicate, cu voturi numărate, de 101 ori, adică de atâtea ori câţi membri sunt în Parlamentul Moldovei. Voturi pe care, oricum le-ai număra, tot nu ies la socoteală. În tot cazul, cu Caraman am ajuns la o concluzie comună, comentând declaraţiile dlui Vlad Filat, privind intenţiile de integrare în NATO. Dacă moldovenii sun primiţi în Alianţă, mămăliga va fi fel de mâncare obligatoriu (obiazatelinaya bliuda) la NATO. Adăugător, eu am presupus că fraţii de peste Prut ai românilor vor băga mămăliga şi în ţeava tunului, în loc de proiectile. Vă închipuţi cum ar fi să zboare bucăţi fierbinţi de turte de mălai peste insurgenţii lui Saddam…

Caraman m-a dezamăgit puţin când mi-a spus cam ce-mi spune toată lumea după ce aude că mă pregatesc să plec în Afganistan: cică să-i transmit salutări lui Ossama. I-am promis că o să fac asta şi am adăugat:

-          Din partea lui Aleksandru Achimovici, nu?

-          Da, da… Dacă ne ascultă acum cineva, sigur a căzut de pe scaun.

-          Cred că s-au auzit vreo trei bufnituri, ba, dacă stau bine să mă gândesc – patru, că e şi Ucraina aproape.

Ca toţi politicienii (inclusiv cei din România), Caraman are, probabil, o problemă cu ascultatul telefoanelor. Eu nu am avut niciodată probleme cu aşa ceva, mai ales că spun foarte repede tot ce am de spus. Iar dacă aud mai mulţi – cu atât mai bine… Uneori mai spun şi ce nu ar trebui să fie spus, des într-o formă nu doar inadecvată, ci şi contondentă. Dar nu mă deranjează, după cum nu-mi face nici plăcere faptul că în viaţa mea sunt nişte intruşi benigni, care vor să ştie ce vorbesc şi cu cine. Atâta vreme cât nu-i simt, ei pot să stea acolo. Numai că, cei care-mi interceptează comunicaţiile, muncesc foarte mult şi inutil, pentru că eu vorbesc mult la telefon, primesc şi trimit foarte multe e-mailuri şi cine se uită pe ele, ar fi mult mai eficient dacă ar acorda atentie proiectelor mele – cele cu care ies terminate, pentru că acelea au coada şi cap – sau cel putin eu aşa ma straduiesc.

Altfel, ca să-l citez pe Carman, “până când” (poka, în rusă) mă pregătesc de Afganistan. Pe gardul casei în care stau, a cântat serile trecute o cucuvaie, iar mie mi s-a făcut foarte frică.

Iar în Republica Moldova “până când” e instabilitate politică, şi alegerile anticipate “până când” n-au rezolvat nimic.

Oricum, “până când” mie îmi este foarte dor de prietenii din stânga şi din dreapta Nistrului, sau, altfel spus, din stânga şi din foarte stânga Prutului.

“Până când”, cam atât…